Album despre CLAUDIA POPESCU

Alte informatii in:
http://www.claudiapopescu.com/index.html
http://patzeltart.ro/v/POPESCU+CLAUDIA/
http://artpeka.wordpress.com/category/popescu-claudia/
www.youtube.com/watch?v=aYEn1a0kWwA - 63k
http://www.youtube.com/watch?v=D-ugNKIBWdQ

***

"POVESTI FARA PERSONAJE"
de Viorica Anghelescu (Adevarul literar si artistic, 2008-09-03)

Trecând pe Calea Victoriei, privirea mi-a fost atrasă de o expoziţie... de vacanţă. O serie de peisaje, cu un aer de voioşie calmă, este expusă pe simeza Galeriei Galateea.
Claudia Popescu este, ca formaţie, scenograf. Paralel cu activitatea în acest domeniu, a fost atrasă, întotdeauna, de grafică şi pictură.

Între 1982 şi 1986 îşi punea semnătura pe costumele folosite în programele muzicale şi de balet pentru copii şi în emisiunile de divertisment ale televiziunii române. Şi tot atunci, a creat costumele pentru serialul "Lumini şi umbre" de Andrei Blaier.
După ’90, remarcăm, pe lângă filmul "Peter Pan" al lui Gheorghe Nagy, activitatea de designer de modă, realizarea copertei şi graficii revistei "Lettre Internationale", inclusiv a variantei italiene, dar şi prezenţa cu creaţii la RAI 1. În toată această perioadă, participă la expoziţii naţionale şi internaţionale (Tokyo, Berlin, Pomero – Italia, Roma, Viena).
Mai multe personale jalonează activitatea ei între 1990 şi 2008: "Fashion Design" (Galeria Galateea, 1990), "Metamorphosis’s Temptation" (Viena, 1995), "Metamorphosis" (Galeria Orizont, 1996), "Roman Dancers" (Clubul Francez din Bucureşti, 1997), "Confluenţe" (Sediul ONU din Bucureşti).
Arhitecturi tranzitorii
Pictura Claudiei Popescu trădează, în modul de punere în pagină, scenograful. Chiar în ulei, prospeţi-mea schiţei pentru decor, alegerea unui peisaj ale cărui laturi construiesc "scena", liniile formând arhitecturi stabile sau, de multe ori, fluide, tranzitorii, dovedesc ochiul obişnuit să creeze un spaţiu pentru o poveste. Şi "povestea" există în toate picturile artistei, în care personajul uman este aproape inexistent.
Ea constă în sentimentele autoarei în faţa spectacolului lumii. Uneori, forme şi culori se armonizează, se înlănţuie într-o contemplare calmă, senină. Alteori, albastrurile puternice aşezate lângă tonuri de verde sau de violet nasc tensiuni, e drept, niciodată violente.
O năvală de flori pictează un zid cu exuberanţă, un palmier înclinat pune pe zidul aparent masiv, fragilizat prin reflexele ocru şi roz pe albul varului, o notă melancolică. Şi exemplele se pot multiplica. Fiecare lucrare este o nouă mărturisire a bucuriei, a nostalgiei, a elanului vital, a momentului de melancolică oboseală.
Opacitatea albului, transparenţa acuarelei
Expoziţia de la Galateea prezintă piese realizate în Italia. Titlurile sunt prin ele însele evocatoare: Ischia, Castel San’Angelo... Claudia Popescu reuşeşte cu brio captarea luminii, a culorilor mării, a reflexelor soarelui pe valuri, pe case, pe bărci. În pictură, albul cretos serveşte la echivalarea atmosferei, chiar dacă modularea lui nu excelează de fiecare dată.
Există în expoziţie câteva lucrări fermecătoare. Sunt acuarele, în care Claudia Popescu excelează. Ele păstrează prospeţimea impresiei, a trăirii, artista ştie să se joace cu transparenţa culorii şi grain-ul pânzei, să vibreze suprafaţa cu verticalele negre ale liniilor, să opereze treceri suave între zidul solid şi apă, între apă şi cer la linia orizontului.
Pe de altă parte, două piese surprind în contextul general prin rigoarea aproape geometrică a motivului. Una se numeşte "Linişte". Este un portic solitar, rupt parcă din contexul peisajului. Celălat este imaginea unor case plasate în dreapta imaginii, ocupând prim-planul, formând centrul de greutate al lucrării. Ambele mărturisesc o gravitate a abordării, o aplecare către solitudine. Dialogul se poartă între artistă şi frumuseţea sau neliniştea lumii, fără ingerinţe exterioare. Nici umane, nici declarat intelectuale. Sentimentul este direct, sincer, frust.

***

DINCOLO DE CEEA CE SE INTELEGE

Sebastian Amza - Ziarul Financiar ZD 17.04.2009

„Important nu e atât ceea ce spui, cât ceea ce se-nţelege" – remarcă misterios un nuvelist şi romancier francez contemporan, la modă rău pe cheiurile Senei. In special, urmare a unui „minimalism pozitiv", care s-a descoperit in profunzimea cărnii prozei sale. Dar nu despre el vrem să facem vorbire acum (conform teoriei sale, nu e important ceea ce se spune!), ci despre un artist plastic. Care, de fiecare dată când ii vedem lucrările, ne face oferta lipicioasă de a pricepe mai mult decât ceea ce inţelegem la prima vedere.
La prima vedere, acum aproape un an, Claudia Popescu se răsfăţa oglindindu-se in lumina propriei viziuni, aidoma lui Narcis in luciul apei. Se răsfăţa pe malul mării, admirând cu penelul peisaje din Veneţia, Corfu, Ischia sau Salonic. Remarcam atunci o anumită canonizare incomodă a picturii sale, o retorică un pic de alcov, inversă de cum este regula. Ea nu spiritualiza peisajul, nu-i transfera din sensibilitatea sa creatoare, nu-l transfigura, ci il dezlipea de acolo, de sub ochi, il inşfăca şi il aducea spre sine. Il transfera, destul de ilicit, in folosul propriu. Ca un succedaneu al elixirului la care visează in secret ego-ul oricărui artist. Ca să se admire. Să se incânte.
In cea mai recentă expoziţie a sa*, Claudia Popescu se lasă convinsă de o necesitate interioară severă şi diseminează atât tematica peisajului, cât şi tehnica de realizare.
Pe de o parte, rămân, indiscutabil, pânzele – aceeaşi pictură fermă, sigură, cu o cromatică sustenabilă, foarte „iute" (ţinta este pe senzaţia de rece a apei!), dar fără să atingă pragul truculenţei – cu marea in diverse ipostaze (subzistă, totuşi, pasiunea irepresibilă pentru marine!). Pânze in care, uneori, din păcate, datorită unei suficienţe care o sufocă, recurge la exprimări inovatoare extraestetice (şi atunci forţează limitele!). Cum ar fi ferestrele reale care se deschid către peisaj, gratiile de bambus aplicate pe tablou, ce coboară brutal decodarea peste buza prăpastiei (viziunea interzisă etc.!), ori la soluţii semantice facile, precum, de pildă, oraşul văzut ca ieşind dintr-o vioară (sugerând muzicalitatea etc.) sau nudul albastru ce ocupă, cam abuziv, fereastra dincolo de care imaginea expiază. Altminteri, atunci când uită de aceste artificii (ludic-feministe?!), totul emană putere: culoarea are forţă, pensula nu tremură, iar ochiul este pus cu chibzuinţă la treabă (amintind, repet, de omnipotenţa regretatului ei strămoş, maestrul Ion Popescu-Negreni!).
Pictura este insă complinită (iar tema dublată de tehnică!) de o serie consistentă de acuarele foarte reuşite. In care predomină de astă dată, indrăznim să spunem, raţionalul perceptibil. Fiindcă aplicaţia se simte mult mai viguroasă, culorile nu mai sunt lăsate la voia sugestiei, a privirii deliberat inceţoşate. Paradoxal, deşi, in general, acuarela oferă destul loc pentru evanescenţa culorii, pentru difuzia conturului, privitorul rămânând, prin urmare, captiv intr-o semantică nesigură şi imprăştiată, lucrările din această secţiune ale Claudiei Popescu sunt de o acurateţe, de un bun simţ (a se slăbi de inţelesul celălalt, da!) şi de o rodnicie a travaliului cu totul remarcabile. Cu atât mai notabile, cu cât ele sunt realizate (aşa mi-a mărturisit ea insăşi!) sur place. O piaţetă din Florenţa, o curte interioară din Roma, un gang intunecos de nu ştiu unde, „umbrit" de o pânză de lumină fantomatică, un palazzo ruinat de soarele amiezii ori poarta monumentală de la intrarea intr-un parc – toate sunt, de fapt, adevăratele autoportrete (nici nu mai contează că europene sau nu!). Atât prin minuţiozitatea detaliului, cât şi prin policromia austeră, ele rămân acolo. Sunt urme ale trecerii artistei printr-o lume fabuloasă, incărcată de fastul obosit şi decadent al vremii (foarte ciudată sau, dimpotrivă, elocventă, absenţa personajului uman din lucrările ei!). Sunt semnele unei lumi pe care, nota bene, ea nu şi-o mai insuşeşte, spre a se infrumuseţa pe sine (cine ştie oare dacă imaginea văzută de Narcis in oglinda apei nu era, de fapt, un artefact?!). Ci o ornează, o impodobeşte cu unduirea aripii propriului ei spirit.
Dincolo de ceea ce se poate inţelege din „spusele" ei, un lucru e limpede: Claudia Popescu s-a lăsat, in sfârşit, sedusă de un dialog sincer cu timpul. Fortis est, qui se vincit. In plus, savoarea unui astfel de taifas poate fi uneori mai mare decât mulţumirea provocată de o rapidă cosmetică interioară. De cele mai multe ori autistă şi, din nefericire, ingrijorător de mincinoasă.

*) Claudia Popescu, Popasuri europene, pictură şi grafică, Galeria Simeza

amza_sebastian@yahoo.com